Îmbrățișarea

„Când ne-am zărit, aerul dintre noi
şi-a aruncat dintr-o dată
imaginea copacilor, indiferenţi şi goi,
pe care-o lasă să-l străbată.

Oh, ne-am zvârlit, strigându-ne pe nume,
unul spre celălalt, şi-atât de iute,
că timpul se turti-ntre piepturile noastre,
şi ora, lovită, se sparse-n minute.

Aş fi vrut să te păstrez în braţe
aşa cum ţin trupul copilăriei, în trecut,
cu morţile-i nerepetate.
Şi să te-mbrăţişez cu coastele-aş fi vrut.”

de Nichita

we broke everything that was right

mi-aș fi dorit să știu să plec. de tot. fără să mă uit înapoi, fără să încetinesc, în speranța că am să fiu prinsă de mână și trasă înapoi, fără să mi se împleticească pașii în nodurile din gât sau să mă opresc de teamă să nu cad în golurile din stomac. să plec, pur și simplu, așa cum au făcut-o toți cei pe care mi i-am legat de suflet, dar care au reușit să-mi rupă lanțurile. nu pentru că n-ar fi avut rădăcini destul de adânci. ci pentru că poate le-au avut prea adânci...

mi-aș fi dorit să știu să fiu de ajuns. să-ți fiu de ajuns. să mă fi lăsat să-ți iubesc monștrii la fel de mult cum te iubesc pe tine. să-ți fi sărutat cicatricile ce ți le-au lăsat și să-ți fi arătat cum se potrivesc de minune cu ale mele, cum împreună nu mai sunt doar niște urme durereoase ci contururile fragile ale unei îmbrățisări de suflete. să-ți fi fost deopotrivă drum și destinație. să-ți fi fost crăpătura prin care ți-ai fi putut vedea lumina...

mi-aș fi dorit, mi-aș fi dorit, mi-aș fi dorit...mi-aș fi dorit să fac tot ce s-ar putea face pe lumea asta, cu tine.

28 decembrie 2012

ce mă doare cel mai mult e că te-ncăpățânezi prostește să nu-mi lași ochii să-ți fie oglinda în care ai putea să-ți vezi lumina. când oare ai să-nțelegi că n-ai să orbești, ci ai să te vezi dincolo de toate zidurile pe care le-ai clădit în jurul tău, blând, cum doar sufletul meu te știe?

Everything I could never tell you pt. 5 from seaembraces on 8tracks Radio.

Lost and found

nu-mi mai e frică de nimic pentru că nu mai am nimic de pierdut. tot ce am iubit, am pierdut. poate pentru că am iubit prea mult, sau poate prea puțin, sau poate pentru că am crezut că pot iubi cât două inimi la un loc, nu știu...nu mai știu...

obișnuiam sa răscolesc cutiile cu obiecte pierdute din locurile în care ne numeam odată ”noi”, în speranța că poate cineva a găsit vreo rămășiță din ce simțeam atunci și nu s-a îndurat să o arunce văzând cât de sinceră e și a pus-o în schimb acolo...însă tot ce-am găsit au fost regrete, temeri și insecurități...așa că am încetat să mai caut.

nu mă simt mai ușoară acum, nici mai împovărată. de fapt, nu mă mai simt. e ciudat, pot face orice, pentru că nu mai am nimic care să mă țină pironită într-un singur loc. mă pot plimba pe străzile ce poartă în memorie fericirea noastră fără să mai înghit în gol, pentru că eu însămi sunt un gol. pot lăsa amintirile să curgă în voie, fără să mai simt nimic, pentru că nu mai știu să simt.

însă mai știu să gândesc...și mă gândesc: ”dar dacă lucrurile pierdute se pierd de fapt în noi? dacă noi suntem propria noastră cutie în care nu ne-am gândit până acum să ne uităm?”

- hei, uite cât de mult am stat îmbrățișați atunci!...oh...

.

eu nu știu cum să mă omor,

știu doar să mă distrug.

așa că te las pe tine.

în fond, 

asta ai vrut de la început, nu?

Fragmente de memorie (17 ianuarie 2012)

A doua oară când ne-am văzut, nici n-aveai idee că am să fiu acolo să te aștept după școală. Uimirea de pe chipul tău s-a transformat într-un zâmbet cald atunci când mâinile ni s-au regăsit și inimile ni s-au îmbrățișat și mai strâns ca înainte. 

Era frig în ziua aia, nu îmi mai simțeam mâinile, deși le ținusem pe pieptul tău, pe sub palton, iar picioarele îmi erau degerate dar nimic din toate astea nu conta, pentru că în sufletele noastre era cald. Ningea cu fulgi mari ce ni se prindeau de gene și printre zâmbete ne lunecau umed pe buzele flămânde. Eram singuri deasupra tuturor, uniți de ceva cu totul nou pe care încă nu îl înțelegeam. În clipele acelea, cu tine, m-a atins și am simțit-o. Fericirea. Am zâmbit și ți-am zis. Mi-ai zâmbit înapoi și am știut că ți-a intrat și ție în suflet.

Au trecut șase luni de atunci. Îmi lipsești enorm.

p.s.: din filmul pe care îl aveam atunci în aparat, pozele pe care le-am făcut în ziua aia pe tren sunt singurele care au ieșit. ce ironie...

Nebunie.

Cuvintele mi-au fost întotdeauna de prisos. Se învârt de nebune pe limbă, coboară halucinant pe vârful peniței, iar apoi dansează bezmetice pe foaie, încolăcindu-se într-un final după bunul plac în juru-ți. Nu, nu te speria, nu vor să te sufoce și nu vor să te pironească în fața mea, asemeni vreunui fluture în insectar. Nu...vor doar să te cuprindă cu blândețea și pasiunea unor valuri, să te îmbrățișeze strâns și să te iubească.

Sărmanele...nu vor să înțeleagă că pentru asta trebuie să te lase liber, oricât de revoltător li s-ar părea faptul că rădăcinile tale aparțin mării. Of, vezi tu, și inima-mi pare că se-mpotrivește, căci e împotriva legilor ei s-o frângi și s-o întregești în același timp și-i e greu să accepte că uneori ea singură nu e de ajuns și că sufletul își cere și el drepturile cuvenite.

Dar nu-ți fă griji. Le prind eu pe nebune și le leg de gânduri. Nu-ți promit nimic în legătură cu inima însă. Ea a luat-o un pic razna și crede că ne poate pompa sângele amândurora, dar știu unde e spitalul de nebuni și sper s-o poată trata cât de cât acolo. Au și ore de vizită, dacă ai să vrei să vii s-o vezi când sufletului i se va face dor de ea.

Everything I could never tell you pt. 4 from seaembraces on 8tracks.

03.05.2012, 01:24am

Dacă aș putea, mi-aș rupe coastele și mi-aș desface pieptul și aș scoate de acolo tot ce doare. M-aș rupe în bucăți, ca să n-o mai facă alții. M-aș dizolva într-o pulbere fină și ți-aș umple plămânii în timp ce respiri aerul răcoros al întunericului, de care ești mereu atât de însetat. Te-aș îneca cu lumina mea, ca să te simți și tu așa cum mă simt și eu.

Thoughts on a train on the 11th of April 2012, 15:26 pm.

       I wonder if there is really a part of us that we can wholeheartedly call our own. From birth we are touched by people who, willingly or, most of the times, unwillingly, leave a mark on us, influence, shape us in a way or another we might never be conscious of. Everything leaves a mark. Everyone leaves a mark. We are so closely interwoven to each other in our actions that it can get quite scary, once you think about it.

    We develop feelings towards every person that we open our heart to, and we store them into ourselves, like books on shelves. Some, we like to read repetitively, because they comfort us and make us feel good. Some, we put further away, on the back shelves because reading them hurt us or made us doubt ourselves or brought back long forgotten, hurtful memories. Some, we are afraid to read, so we only look at their covers, wondering what they hold inside.

     As time goes by, some of the books collect dust and their pages become worn out, and as much as we like to believe that they are gone, that they have been lost somewhere along the way, the truth is that they are still on the shelves inside us, on their obscurest corners. We can never get away from them, for they have rooted themselves so deeply inside of us. Saying that you don’t care anymore, that you don’t love someone anymore is like denying parts of yourself, because these feelings are still there, they still linger somewhere in the shadowy corners of your soul, not as strong as they once used to be, some maybe barely alive, but still there, always there.

Open eyed, open hearted.

I feel like I have been living blindly my whole life and only now have I finally dared to open my eyes. I can finally see, and I can finally feel and I can finally smile. Because of you. I think thank you says too little for something so big, but it feels like the only appropriate thing to say. 
So thank you.

Scrapbook

"The distance that wedged itself between me and my happiness wasn't the world, it wasn't the bombs and burning buildings, it was me, my thinking, the cancer of never letting go. Is ignorance bliss? I don't know, but it's so painful to think, and tell me, what did thinking ever do for me, to what great place did thinking ever bring me? I think and think and think, I've thought myself out of happiness one million times, but never once into it."

 Extremely Loud and Incredibly Close - Jonathan Safran Foer