Showing posts with label this is not the end. Show all posts
Showing posts with label this is not the end. Show all posts

Sunday, 7 April 2013

everyhting i can never tell you (III)

dearest,

isn't it a pity that we live in this world, yet we don't know how to live at all? all these thoughts and worries burden and trouble us even at night, turning our dreams into nightmares, turning us into outcasts in a body that can do nothing but hold all of the monsters we grow inside of us.

i know how much you're fond of darkness, how it comforts and makes you believe you're safe there, but please, from time to time, open your eyes and see that you are more than what your monsters make you believe you are. though cracked and chipped and broken at your seams, you are still you, the one who swallowed me whole with a single blue gaze. the one whose rules i broke and never felt the least bit sorry for it. the one whose mouth i knew my name would sound safe in. for all of these and for many more, i whisper "i love you" into the wind every evening at sunset, hoping that one day my words will reach you like the echoes of a conch shell and then you will learn to love yourself, even if it's only the littlest bit of how much i do.

so listen. it's all around you. all you have to do is open yourself up. all you have to do, is listen.

yours, always,
C.


Friday, 18 January 2013

we broke everything that was right

mi-aș fi dorit să știu să plec. de tot. fără să mă uit înapoi, fără să încetinesc, în speranța că am să fiu prinsă de mână și trasă înapoi, fără să mi se împleticească pașii în nodurile din gât sau să mă opresc de teamă să nu cad în golurile din stomac. să plec, pur și simplu, așa cum au făcut-o toți cei pe care mi i-am legat de suflet, dar care au reușit să-mi rupă lanțurile. nu pentru că n-ar fi avut rădăcini destul de adânci. ci pentru că poate le-au avut prea adânci...

mi-aș fi dorit să știu să fiu de ajuns. să-ți fiu de ajuns. să mă fi lăsat să-ți iubesc monștrii la fel de mult cum te iubesc pe tine. să-ți fi sărutat cicatricile ce ți le-au lăsat și să-ți fi arătat cum se potrivesc de minune cu ale mele, cum împreună nu mai sunt doar niște urme durereoase ci contururile fragile ale unei îmbrățisări de suflete. să-ți fi fost deopotrivă drum și destinație. să-ți fi fost crăpătura prin care ți-ai fi putut vedea lumina...

mi-aș fi dorit, mi-aș fi dorit, mi-aș fi dorit...mi-aș fi dorit să fac tot ce s-ar putea face pe lumea asta, cu tine.

Friday, 28 December 2012

28 decembrie 2012

ce mă doare cel mai mult e că te-ncăpățânezi prostește să nu-mi lași ochii să-ți fie oglinda în care ai putea să-ți vezi lumina. când oare ai să-nțelegi că n-ai să orbești, ci ai să te vezi dincolo de toate zidurile pe care le-ai clădit în jurul tău, blând, cum doar sufletul meu te știe?

Friday, 23 November 2012

post-heartbreak

with time, you learn to breathe deeper. you learn to walk a little steadier and to let tears stream down your face while watching sunsets and people reunited. you learn to mend your cracks with art and poetry and music, because they will never go away. you learn that your fingers can still trace the outlines of the troubled soul that was once resting between your thighs like the skilled cartographer that you are and that you can still feel the burn of those god dammed eyes on your skin. and it's okay. because you also learn how lucky you are to still be alive. to still hope. to remember. to vividly feel from thousands of miles away.

Wednesday, 19 September 2012

Lost and found

nu-mi mai e frică de nimic pentru că nu mai am nimic de pierdut. tot ce am iubit, am pierdut. poate pentru că am iubit prea mult, sau poate prea puțin, sau poate pentru că am crezut că pot iubi cât două inimi la un loc, nu știu...nu mai știu...
obișnuiam sa răscolesc cutiile cu obiecte pierdute din locurile în care ne numeam odată ”noi”, în speranța că poate cineva a găsit vreo rămășiță din ce simțeam atunci și nu s-a îndurat să o arunce văzând cât de sinceră e și a pus-o în schimb acolo...însă tot ce-am găsit au fost regrete, temeri și insecurități...așa că am încetat să mai caut.
nu mă simt mai ușoară acum, nici mai împovărată. de fapt, nu mă mai simt. e ciudat, pot face orice, pentru că nu mai am nimic care să mă țină pironită într-un singur loc. mă pot plimba pe străzile ce poartă în memorie fericirea noastră fără să mai înghit în gol, pentru că eu însămi sunt un gol. pot lăsa amintirile să curgă în voie, fără să mai simt nimic, pentru că nu mai știu să simt.
însă mai știu să gândesc...și mă gândesc: ”dar dacă lucrurile pierdute se pierd de fapt în noi? dacă noi suntem propria noastră cutie în care nu ne-am gândit până acum să ne uităm?”

- hei, uite cât de mult am stat îmbrățișați atunci!...oh...


Tuesday, 17 July 2012

Fragmente de memorie (17 ianuarie 2012)

A doua oară când ne-am văzut, nici n-aveai idee că am să fiu acolo să te aștept după școală. Uimirea de pe chipul tău s-a transformat într-un zâmbet cald atunci când mâinile ni s-au regăsit și inimile ni s-au îmbrățișat și mai strâns ca înainte. 
Era frig în ziua aia, nu îmi mai simțeam mâinile, deși le ținusem pe pieptul tău, pe sub palton, iar picioarele îmi erau degerate dar nimic din toate astea nu conta, pentru că în sufletele noastre era cald. Ningea cu fulgi mari ce ni se prindeau de gene și printre zâmbete ne lunecau umed pe buzele flămânde. Eram singuri deasupra tuturor, uniți de ceva cu totul nou pe care încă nu îl înțelegeam. În clipele acelea, cu tine, m-a atins și am simțit-o. Fericirea. Am zâmbit și ți-am zis. Mi-ai zâmbit înapoi și am știut că ți-a intrat și ție în suflet.






Au trecut șase luni de atunci. Îmi lipsești enorm.

p.s.: din filmul pe care îl aveam atunci în aparat, pozele pe care le-am făcut în ziua aia pe tren sunt singurele care au ieșit. ce ironie...

Saturday, 7 July 2012

07.07.2012, 22:28pm

Letter to feel better by cyrtenes

astăzi ar fi fost...oare știi ce ar fi fost?
aș vrea să știi că nimic din ceea ce faci nu o să schimbe nimic pentru mine. t......., mereu.

Saturday, 12 May 2012

Nebunie.


Cuvintele mi-au fost întotdeauna de prisos. Se învârt de nebune pe limbă, coboară halucinant pe vârful peniței, iar apoi dansează bezmetice pe foaie, încolăcindu-se într-un final după bunul plac în juru-ți. Nu, nu te speria, nu vor să te sufoce și nu vor să te pironească în fața mea, asemeni vreunui fluture în insectar. Nu...vor doar să te cuprindă cu blândețea și pasiunea unor valuri, să te îmbrățișeze strâns și să te iubească.
Sărmanele...nu vor să înțeleagă că pentru asta trebuie să te lase liber, oricât de revoltător li s-ar părea faptul că rădăcinile tale aparțin mării. Of, vezi tu, și inima-mi pare că se-mpotrivește, căci e împotriva legilor ei s-o frângi și s-o întregești în același timp și-i e greu să accepte că uneori ea singură nu e de ajuns și că sufletul își cere și el drepturile cuvenite.
Dar nu-ți fă griji. Le prind eu pe nebune și le leg de gânduri. Nu-ți promit nimic în legătură cu inima însă. Ea a luat-o un pic razna și crede că ne poate pompa sângele amândurora, dar știu unde e spitalul de nebuni și sper s-o poată trata cât de cât acolo. Au și ore de vizită, dacă ai să vrei să vii s-o vezi când sufletului i se va face dor de ea.

Thursday, 3 May 2012

03.05.2012, 01:24am

Dacă aș putea, mi-aș rupe coastele și mi-aș desface pieptul și aș scoate de acolo tot ce doare. M-aș rupe în bucăți, ca să n-o mai facă alții. M-aș dizolva într-o pulbere fină și ți-aș umple plămânii în timp ce respiri aerul răcoros al întunericului, de care ești mereu atât de însetat. Te-aș îneca cu lumina mea, ca să te simți și tu așa cum mă simt și eu.


Wednesday, 11 April 2012

Thoughts on a train on the 11th of April 2012, 15:26 pm.


       I wonder if there is really a part of us that we can wholeheartedly call our own. From birth we are touched by people who, willingly or, most of the times, unwillingly, leave a mark on us, influence, shape us in a way or another we might never be conscious of. Everything leaves a mark. Everyone leaves a mark. We are so closely interwoven to each other in our actions that it can get quite scary, once you think about it.
    We develop feelings towards every person that we open our heart to, and we store them into ourselves, like books on shelves. Some, we like to read repetitively, because they comfort us and make us feel good. Some, we put further away, on the back shelves because reading them hurt us or made us doubt ourselves or brought back long forgotten, hurtful memories. Some, we are afraid to read, so we only look at their covers, wondering what they hold inside.
     As time goes by, some of the books collect dust and their pages become worn out, and as much as we like to believe that they are gone, that they have been lost somewhere along the way, the truth is that they are still on the shelves inside us, on their obscurest corners. We can never get away from them, for they have rooted themselves so deeply inside of us. Saying that you don’t care anymore, that you don’t love someone anymore is like denying parts of yourself, because these feelings are still there, they still linger somewhere in the shadowy corners of your soul, not as strong as they once used to be, some maybe barely alive, but still there, always there.


Friday, 6 April 2012

Open eyed, open hearted.

I feel like I have been living blindly my whole life and only now have I finally dared to open my eyes. I can finally see, and I can finally feel and I can finally smile. Because of you. I think thank you says too little for something so big, but it feels like the only appropriate thing to say. 
So thank you.