A doua oară când ne-am văzut, nici n-aveai idee că am să fiu acolo să te aștept după școală. Uimirea de pe chipul tău s-a transformat într-un zâmbet cald atunci când mâinile ni s-au regăsit și inimile ni s-au îmbrățișat și mai strâns ca înainte.
Era frig în ziua aia, nu îmi mai simțeam mâinile, deși le ținusem pe pieptul tău, pe sub palton, iar picioarele îmi erau degerate dar nimic din toate astea nu conta, pentru că în sufletele noastre era cald. Ningea cu fulgi mari ce ni se prindeau de gene și printre zâmbete ne lunecau umed pe buzele flămânde. Eram singuri deasupra tuturor, uniți de ceva cu totul nou pe care încă nu îl înțelegeam. În clipele acelea, cu tine, m-a atins și am simțit-o. Fericirea. Am zâmbit și ți-am zis. Mi-ai zâmbit înapoi și am știut că ți-a intrat și ție în suflet.
Au trecut șase luni de atunci. Îmi lipsești enorm.
p.s.: din filmul pe care îl aveam atunci în aparat, pozele pe care le-am făcut în ziua aia pe tren sunt singurele care au ieșit. ce ironie...
No comments:
Post a Comment