Lost and found

nu-mi mai e frică de nimic pentru că nu mai am nimic de pierdut. tot ce am iubit, am pierdut. poate pentru că am iubit prea mult, sau poate prea puțin, sau poate pentru că am crezut că pot iubi cât două inimi la un loc, nu știu...nu mai știu...

obișnuiam sa răscolesc cutiile cu obiecte pierdute din locurile în care ne numeam odată ”noi”, în speranța că poate cineva a găsit vreo rămășiță din ce simțeam atunci și nu s-a îndurat să o arunce văzând cât de sinceră e și a pus-o în schimb acolo...însă tot ce-am găsit au fost regrete, temeri și insecurități...așa că am încetat să mai caut.

nu mă simt mai ușoară acum, nici mai împovărată. de fapt, nu mă mai simt. e ciudat, pot face orice, pentru că nu mai am nimic care să mă țină pironită într-un singur loc. mă pot plimba pe străzile ce poartă în memorie fericirea noastră fără să mai înghit în gol, pentru că eu însămi sunt un gol. pot lăsa amintirile să curgă în voie, fără să mai simt nimic, pentru că nu mai știu să simt.

însă mai știu să gândesc...și mă gândesc: ”dar dacă lucrurile pierdute se pierd de fapt în noi? dacă noi suntem propria noastră cutie în care nu ne-am gândit până acum să ne uităm?”

- hei, uite cât de mult am stat îmbrățișați atunci!...oh...